Povestea noastră
Povestea noastră
Am sa vorbesc acum despre cel mai real episod din viata mea. Cand viata mi-a aparut goala in fata ochilor si lipsita de orice cosmetizare aparenta cu care suntem obisnuiti de mici copii. Traim dintr-o inertie comoda si uitam uneori pe cate drumuri ne poate purta viata de fapt. Eu sunt obisnuita sa-mi verbalizez trairile. Imi amintesc ca radeam cu un vechi prieten de al meu pe tema asta. O tipa care il placea (si care cred ca si acum are o afinitate deosebita pentru el) atinsa de cote maxime ale geloziei i-a spus: “ce tot iesi cu Aditi? Cu aia care sufera pe facebook?” Se referea evident la blogul meu, zic eu. Amandoi ne-am amuzat teribil, “ce stie broasca ce-i oceanul?” imi spusese el si ce stie o minte inundata de torentii geloziei de catharsis, fie el facut la un nivel novice, neslefuit, nerafinat. Mesajele cu “scrii pentru mine” si “am trait si eu asta” vor sterge mereu rautatile gratuite pentru ca eu chiar cred ca in online este spatiu pentru orice si oricine. Dar ma indepartez de subiect. Astazi voi scrie succint despre cea mai grea perioada a vietii mele. Perioada in care mi-am vazut mama trecand prin cancer. Cu accent pe acest verb “trecand” pus la gerunziu (desi cel mai iubit profesor al meu m-a avertizat sa ma feresc de acest mod verbal) Nu cred ca exista incercare mai mare, pentru ca privind de pe margine te simti neputincios ca si “apartinator”. Am trecut printr-o perioada relativ scurta de timp, pe muteste (pentru ca o singura persoana m-a vazut plangand o singura data si asta dintr-o intamplare “intamplatoare”) printr-o paleta variata de trairi: soc, negare, razvratire, minimalizare a situatiei in fapt, durere acuta, surda, rationalizari, neputinta, speranta, optimism. Nu in ordinea asta, o zi ma montam pe o idee, a doua zi o demontam cu rapiditate. M-am gandit de multe ori seara ca o voi pierde, ca o sa trebuiasca sa incalt papucii de “mama” pentru fratele meu de 7 ani. O simteam fragila, o vedeam dupa chimioterapie, o tineam in brate si simteam ca orice adiere de vant mi-o poate lua. De atunci cuvantul “pierdere” pentru mine a capatat o alta magnitudine si un nou inteles. Si nu ma sperie gandul de a pierde oameni care sunt meniti sa tranziteze prin viata mea. Nu-mi amintesc anul 2016 prea bine, din cauza asta. L-am trait haotic la nivel mental si sufleteste, pentru ca la nivel comportamental eram aceeasi mereu vesela si bine dispusa. Mergeam la facultate, functionam intr-o relatie, ieseam in oras, plecam cu prietenii la mare. Nu pot sa zic ca am avut pe cineva alaturi in perioada aceea, pentru ca nu am vrut ca cineva sa-mi fie alaturi. Sunt dureri prin care vrei sa navighezi singur, ca furtunile pe mare in care nu esti sigur unde vei ajunge, tot ce stii e ca vrei sa ajungi undeva. Acum in 2018 citesc cartea pe care mama mea a scris-o despre toata experienta asta. Am vazut-o renascand, devenind din ce in ce mai frumoasa, cu cicatrici ce spun o poveste, cu zambete ce arata reusita. O vad pe mama activand in domeniul oncologie, pentru ca trecand prin sistem ca pacient a prins avantul necesar si dorinta de a schimba ceva. Numai ea putea transforma un diagnostic rasunator intr-o modalitate de a-i ajuta pe altii. Pentru ca asta a facut toata viata mama mea. Pentru asta a venit si a ramas in continuare pe pamant, ca sa ii ajute pe cei din jur. #proudest